RATIUNE DIN NON-RATIUNE

Raţiune din non-raţiune

Şi iată-ne în început de noapte, în început de viscol pipernicit în frigul pătrunzător de ianuarie cu forme de exprimare încărunţită-n albul orbitor care ne chinuie ochii dincolo de întuneric. Iată-ne din nou la fel de umili, la fel de tăcuţi în faţa fiecărei nopţi care precede tăcuta zi. Cu fiecare strop de înţelegere ne îndepărtăm parcă mai mult de sensul unei raţiuni ce se dorea foarte superioară. Ne reducem în schimb la absurd. Ne micşorăm din ce în ce mai mult până când tot ceea ce am reprezentat dispare în neant. Ne-am obişnuit foarte prost cu noţiunea de a nu realiza nimic, conturându-ne într-o nonformă, respirând la numitor comun şi hrănindu-ne toţi cu o singură gură. Se degustă inconsistenţa chipului de rând şi se vinde la rang de mare artă prostia.

Am devenit o masă de insecte reduse la esenţialul direct impus şi ideal acceptat ca fiind parte cotidiană a unei vieţi care nu mai posedă decât început, deşi, dacă este să o luăm logic, la noi nici măcar începuturile nu mai gustă nimic din puritatea primului început. Realitatea impusă precede o viaţă de abstinenţă, bine disciplinată care şi-a permis pentru o singură frântură de clipă să adoarmă cu capul pe birou. Ei bine, tocmai această clipă a condamnat sensul existenţial. L-a transformat în cenuşă şi l-a aruncat într-un colţ atât de stingher încât nimeni şi nimic nu îi mai poate dărui acea formă veritabilă de început. Cu nonşalanţă se descompune în dezacorduri verbale, pierzându-şi adevărata identitate printre rămăşiţe neinteligibile de litere solitare. Adevăratele esenţe ce derivă din raţiunea primului început nu îşi mai regăsesc originile. Primordialitatea nu se mai  măsoară în transcendenţă deoarece însăşi timpul nu mai gustă acelaşi calapod din timpurile străvechi. Astăzi tronează cu adânc aplomb înţelepciunea crescută la marginea unei gropi de gunoi metropolitane. Este acea înţelepciune urbană, crescută în mediul defavorizat, completat cu un întreg derivat dintr-un non-întreg care se conturează a fi o experienţă de înţelegere, cu  un rost bine delimitat al unei existenţe la marginea societăţii. Această esenţă se conturează în muzică, în nonliteratură, în încercarea de a transforma în vedete, inclusiv şi peştii prinşi cu dinamită sau curent pentru acele făpturi care au rol de actriţe sau cântăreţi de patru corzi sau pur şi simplu nişte spectre pentru care o frază rostită lung cu voce de prea-imbecil constituie un vedetism într-o ţară deja sărăcită în creiere. La noi sunt divinizate curvele, se cântă manele în televiziunile naţionale şi se cere libertate, egalitate, şi fraternitate cu broaştele ţestoase. Azi mâine în tradiţie veritabil bizantină, va veni preaiubitul iconodul ales de proştii ăştia de români şi pupat în cur de marea masă a înţelepţilor crescuţi lângă groapa comună a mentalităţii umane şi ni se va oferi să divinizăm un cur de negru. Această prescripţie este cerută deja în mediile academice deoarece au devenit cu mici excepţii la fel de portocalii ca şi hepatita. Nu am reuşit niciodată să mă capacitez să degust prost-gustul şi să fiu mândru că exist fără să gândesc. Logicitatea de a exista imatur într-o lume deja luată de-a gata începe să devină tot mai intens o enormitate. Vastitatea deşertului are însă raţiunea ei. Acolo miliardele de particule de siliciu desăvârşesc frumuseţea sălbatică a naturii în fiecare crepuscul de dimineaţă şi sfârşit de arşiţă. Pe când la noi, deşertul am devenit noi înşine. Suntem nişte particule de praf pierdute una în imaginativul fără raţiune de sine al celeilalte.

Nu mai reprezentăm nimic şi totuşi încercăm să reprezentăm totul. Suntem asemeni unor scrisori care sunt trimise fără adresă destinatarului şi atât se rotesc prin preajma raţiunii de a fi percepute ca nevalide până sfârsesc exact aşa cum era logic la coşul de gunoi. Ne hrănim cu propriile noastre himere, respirând acorduri muribunde, îngropându-ne în rigurozităţi întârziate într-un religios temporar. Ei bine tocmai aceste aspecte trebuiesc eradicate şi tot acest întreg de nonexistenţă trebuie reinventat. Pentru că deja perceptele de nebunie indusă nu mai posedă nicio bază reală. Au devenit fumate. Sunt perisabile şi put a hoit. Într-un fel sau în altul trebuie să ne resuscităm raţiunile prin infuzie de capital. Un capital ne-importat din treptele inferioare bunului simţ, ci preluat dintr-o ultimă fărâmă de moralitate care mai rezidă încă existenţele noastre. În vremuri absolut imemoriale, dascălul era cel care corespundea imaginii de lumină. Aducea consistenţă modului de viaţă impus, rotunjindu-l pe cât reuşea într-un cerc de corespondenţă. O corespondenţă între el şi o masă amorfă de incultură acceptată. Nu puţine au fost acele cazuri când această făptură plătea cu viaţa dorinţa lui de a aduce lumină. Dar a reuşit să transforme toată acea conştiinţă naţională inexistentă într-un focar de înaltă cultură. Astăzi dascălul este doar o marcă înregistrată care cere drepturi fără a lupta însă pentru ele. Se complace într-un univers de meditaţie, în sensul invers al cuvântului în sine. Preferă să tacă, să înghită şi să îşi plângă de milă. Asta numai din cauză că nouă, pătura de aşa zişi aducători de lumină, nu sunt nimic altceva decât produsul generaţiei PRO care a distrus toată raţiunea de a milita nu pentru binele tău personal, ci pentru al celuia de lângă tine. Asta s-a dus de fapt dracului. Noţiunea de a-ţi ajuta aproapele tocmai prin prisma propriei tale educaţii. Pentru că nu mai există educaţie. Nu înseamnă că a fi dascăl eşti dintr-o dată după trei ani universitari o mare vedetă, un dex ambulant menit să provoace valuri de esenţe. Totul a devenit o aberaţie. Profesorii cei vechi nu mai dau doi bani pe educarea lichelelor care la rândul lor preferă să se culce cu subiecţii meniţi a primii o brumă de educaţie. Şi mai dorim să avem parte de decenţa unei vieţi normale?! Care decenţă, stimaţii mei colegi? Intelectualitatea pleacă din nevoia noastră individuală de a evolua dincolo de coperţile unei cărţi, nu de a face din prostie un sport naţional!!!!