ORIGINI

reintoarcerea la origini ti-ar mai gusta inchinat absurdul dintr-o clipa

ca un gest de mare rugaminte-a unui gand din gand rasarit

un spin dintr-o coasta casta a ingerului necunoscut

ce ti-a ramas intiparit in minte

fara voia nimanui de parca totul si ne-totul se prelungeau in geamat de lumina

mut, necopt si orb

STIGMAT SAU AL DOILEA ELOGIU AL NEBUNIEI

(Blonda cu influente castanii. Frumoasa, cu ochi mari expresivi, albastri precum un ocean infinit. Trecuta de 40 de ani,dar parca timpul statea in loc cand o privea pe ea, deoarece corpul ei de copila zvagnea sub impulsul sufletului de copil care o coplesea de cele mai multe ori. Sanii plini ascunsi tardiv sub un pulover, gustau semet o libertate limitata dar isi faceau simtita prezenta. Mijlocul ca al unei adolescente se continua parca indescriptibil cu picioare lungi interminabil de lungi de la posteriorul ferm. Zambea rar, dar cand o facea, insasi lumea se avanta sa ingenuncheze in calea ei. Cu delicatete fara seaman isi ascundea tremuratul degetelor intr-un fular de satin care ii imbratisa intr-un sarut gatul.)

n      Bun! Hai sa facem lucrurile ca la carte de data asta!

n      Stiu ca am spus ca nu te mai deranjez si am facut-o, nu va mai fi asa…

n      Stai linistit am sters tot ce tine de tine..nr de telefon, adresa de mail etc…

n      Esti in siguranta

n      Nu vei mai fi contactat pe nicio cale posibila

n      So? Nu ai nimic de zis? De ce taci ca mutul?

n      Ca de obicei taci! Superb!

(Vorbea repede si nu isi mai putea controla tremurul vizibil al barbiei oricat de mult incerca sa ascunda asta. Nu reusea sau nu dorea sa ascunda ca dorinta ei de a intelege barbatul din fata ei care o privea pasiv cu ochi cenusii nu primea satisfactia scontata. La un moment dat el o prinse de maini si o fixa cu privirea.)

n      Iubita mea, spuse el calm incercand sa ii intre in avalansa gandurilor ei, iubito de ce te superi atat de tare, de ce te consumi din chestiuni atat de neintelese de non perceptibile. Iubito nu exista palpabilitate in afirmatiile tale. Si te comporti ca si un copil, ca stergi aia si aia?!!!!  Ii lasa mainile tremurande cuprinzandu-i cu delicatete chipul aparent bland

n      Te rog sa ai grija de tine pe acolo pe unde esti ca nu cred ca as suporta sa nu te mai ating niciodata…

n      Si dacaaaaaaaa nu? Ce?...ochii ii aruncau flacari privindu-l fix

n      Daca nu ce?

n      Nu m-ai mai cautat!

n      Nu am mai avut nevoie ii raspunse el cu ochii in lacrimi

La randul ei ii cuprinse capul cu ambele palme cu o duiosie fara seaman privindu-l cu intensitate, cu o curiozitate specifica unui copil.

n      Iubirea mea fac un sondaj…

n      Un sondaj?

n      Da!

n      Ce fel de sondaj?

n      Sa vad ce fel de oameni am prin lista. Uite un astfel de sondaj fac!

n      Oh iubirea mea de fata raspunse el cu ochi tristi, despre ce lista vorbesti?

Ea nervoasa ii impinse capul cu mainile de parca ar fi vazut o monstruozitate la capatul lor. Se ridica in picioare, miscandu-se fara tinta dintr-o parte in cealalta a incaperii gesticuland mut. La un moment dat se oprii, se aseza din nou langa el si lasandu-se usor cu bratele pe genunchi il fixa din nou cu privirea.

n      De ce nu esti niciodata atent la ceea ce iti spun?

n      De ce?.. spuse cu un glas tanguit

n      Mi s-a specificat ca sunt obtuza sa stii!

n      Cine ti-a spus una ca asta iubito? Lista?

n      Doamne ce ai? Cum sa imi spuna asa ceva lista?! Tu te auzi ce afirmi?

n      Da iarta-ma…mea culpa

n      Ce-ai zis?

n      Nimic iubito te rog continua raspunse el cu maxilarul strans pana la durere

n      Se numeste epurare iubitule! Categoric epurare!

n      Da… inteleg…

n      Nu nu intelegi nimic, niciodata nu ai inteles nimic tot de capul tai ai facut totul de parca eu nici nu existam! Te gandesti numai la persoana ta de parca universalitatea pamantului a pornit de la tine urnindu-te intr-o sfera cand tu esti doar o elipsa!

n      Doamne ce ma enervezi!!!!!!

n      Iarta-ma iubito, iarta-ma, ai dreptate si continua el, deci ce e cu epurarea asta?

n      Stii, mi-au intrat de-a lungul timpului diverse persoane

n      Pe multe nu cunosc…in consecinta sterg!

n      Da si eu as face la fel

n      Taci!

n      Iarta-ma.

n      Eu sunt satula de prosti si sunt satula sa dau explicatii mura in gura. Ori intelegi bine ceea ce vreau sa expun, ori pa si pusi, noapte buna intelegi? Nu am timp sa stau la taclale despre babe verzi sii cioburi uscate!

n      Da raspunse el cu jumatate de glas, superb, boem in de-a dreptul, insa, de ce fel de oameni esti inconjurata?

Ea cuprinzandu-i din nou chipul trist prinse a-i mangaia bretonul zburlit de pe frunte incet cum faci asta unui prunc….

n      Offfff….iubitule iubitule, mancu-te mama tot, oamenii astia care m-au incojurat m-au inchis aici in colivia asta. Ma priveaza de libertate tocmai pentru ca i-am acceptat in lista mea. Insa daca ii dau afara pot si eu sa plec de aici ca m-am saturat sa dorm, m-am saturat sa vad acelasi perete zgribulit care se hlizeste la mine in fiecare clipa. Si daca inchid ochii il zaresc privindu-ma, ca si toti ceilalti…..spuse ea privind fara o tinta anume.

n      Toti ceilalti? indraznii el sa vorbeasca timid…

n      Ne privesc chiar in clipa asta tu nu vezi????? Ce dracu este cu tine de esti asa mut? Sunt toti aici in lista pe care am sa o arunc in strada! Toti absolut toti!!!

(El se apropie sa o sarute sa o linisteasca, insa sari ca arsa de pe scaun continuand sa gesticuleze surd si patruland incaperea cu pasi mici calibrati sa parcurga aceeasi distanta in aceeasi jumatate de timp acordata. Se oprii la fereastra si se lasa purtata de peisajul alb, rece de iarna tarzie. Brusc dintr-un salt fu langa el din nou luandu-i in palme chipul…)

n      Te iubesc ma, te iubesc de numai am aer, ti-am mai zis oare asta?

n      Stii ca daca ii ai doar pe aia care trebuie, inseamna ca toti apreciaza gandirea ta?

n      Da stiu raspunse el cu glas scazut…

n      Toti ceilalti imi imi inteleg simtirile dar nu ating rationamentul

n      De asta te iubesc pe tine iubitule de asta. Esti mai inteligent decat mine, mult mai inteligent!

n      Uite iubitule ca sa iti explic sa intelegi, nu pot impune omului gandirea mea, dar o pot impartasi folosindu-ma de nuante deoarece am observat ca cei normali gusta nuantele, dar genurile nu o fac, la fel ca timpurile, verbele si tot ansamblul lor. Genurile, culorile, toate la un loc daca le vorbesti astfel observi ca uneori ai satisfactii. Din pacate insa dragul meu nu este tot timpul asa. Din pacate, non forma si non culoarea devin din ce in ce mai preganante. In esenta se duce totul dracului ma intelegi?

n      Da…

n      Incerc( raspunse timid…)

n      In fond cine sunt eu sa pun in balanta oamenii? Eu vorbesc de varsta ideatica

n      Iubita mea depinde de ce tip de balanta folosesti sa stii…

n      Eu am liberul albitru dragul meu care tie uneori iti lipseste atat de mult incat te face sa arati diform…

n      Iubito despre ce varsta ideatica vorbesti?

n      Varsta este de doua feluri iubirea mea, este varsta carnala si este varsta astrala sau mentala care concluzioneaza absurdul unei ore din perspective unei insecte care gusta o viata intreaga in cateva minute…poate, iti dai seama ce interesant ar fi nu? In fine…

n      Iubita mea de fata trebuie sa plec, dar am sa vin miercurea viitoare la aceeasi ora bine?

n      Eu sunt mai spurcata din fire, nu stiu cum esti tu continua ea impasibila,, asa ca nu pot afirma chestiuni pana nu le stiu in profunzime. Uitandu-se pierdut continua imperturbabil…stii eu ma feresc adesea de astea…

**

(Cerul prinse a se framanta teribil rascolind imaginile de gheata asternute atat de calm de ninsoarea care precedase timpul pana nu demult. Un frig care iti taia respiratia intepandu-te cu mii de ace care iti sfiscuiau fata prinse a se raspandii de jur imprejurul lumii intepenind-o in acel alb de marmura care invelea in mutenie toata suflarea naturii. Totul amortise intr-o tacere aproape nefireasca. Parea ca timpul insasi se scurgea mai lent decat o face in fiecare notiune de clipa cu care inveleste intregul si neintregul universului aproape palpabil. Iarna isi intra violent in drepturile sale atat de efemere si totusi atat de virulent exprimate intr-un alb ucigas. Puritatea care ucide in zeci de feluri. Frigul autentic care iti arde carnea inainte de a-ti da obstescul sfarsit…atatea si atatea moduri de a te lasa purtat de pe pamant intr-un virtual halucinant…)

n      Ce faci dragostea mea?

n      Sufar!

n      Pai de ce?

n      Am toate motivele din lume…

n      Chiar te deranjeaza ingerul meu daca iti spun ca am nevoie sa vorbesc cu tine si am rugamintea chiar sa ma asculti macar asa cu un sfert din atentia ta?

n      Nu, insa tu care niciodata nu ai stiut sa asculti de ce bate vantul imi soliciti mie sferturi de atentie acum?! Sau te-ai obisnuit sa imi strici intotdeauna sarbatorile cu nebuna aia de sora-ta?!

n      Sora-mea este doar putin tulburata, doar tu o vezi nebuna ca restul umanitatii care nu a inteles niciodata ca rostul de a merge la un psiholog este acela de a cere sfatuire nu pentru ca esti nebun…la dracu!

n      La dracu sa spui la maica-ta acasa nu in casa asta Mihai ai inteles?

n      Bai omul lui dumnezeu tu chiar nu poti mentine o discutie pe un plan drept? Tot timpul trebuie sa divaghezi si sa ajungi sa escaladezi tot felul de piscuri imaginare?

n      Mihai scuteste-ma ca nu am chef de fazele tale acum…ce vrei de fapt?!

n      Ce so intamplat?

n      Hmmm… sincer nu stiu ce sa spun

n      Dar e bine intr-un fel ca pot sa vorbesc cu tine chiar daca asa printe picatele

n      Mda…

n      Hai iubitule nu te mai intoarce pe coclaurile tale spune ce ai de zis ca mai am un munte de treaba, ca numai maine nu-i poimaine si hop craciunul si casa mea e intoarsa pe dos si…

n      Si iti spun imediat dar e rog nu te ambala bine iubito?

n      Ma rog…raspunse ea sictir aproape reactie care nu trecu neobservata de mihai care stranse pe ascuns pumnul…

n      Sunt prost ca de obicei…

n      Dar ma rog asta este

n      Macar ma asculta si pe mine cineva! Spuse el radicand un strop tonul cat sa-i intalneasca privirea ei care zburda printre fulgii de zapada ce impanzeau intreg cerul…

n      Te aud te aud vorbeste ca sunt atenta la ceea ce spui nu trebuie sa stau cu ochii hliziti numai la tine sa stii…

n      Iubito macar ai bunul simt sa te uiti in ochii mei prêt de o clipa?

Anca se aseza in fata lui ca si cum ar fi fost teleghidata si cuminte ca un boboc de clasa intai se aseza in fata lui privindu-l fix. Tampla dreapta prinse a-i zvagnii vizil…

n      DA!!!! ZI ODATA CA MA TERMINI spuse cu o voce apasata dar care trada o nervozitate in crestere

n      Nu fugii de mine iubito te rog

n      Nu fug nicaieri

n      Bine Mihai bine , spune-mi te rog ce este?!

n      Nu vreau nimic de la tine

n      Doar sa vorbim

n      Bun si daca vrei care este problema?

n      Iubito iti promit ca nu ma bag unde nu imi fierbe oala

n      Ha? Ii raspunse ea privindu-l dintr-o data cu o atentie desavarsita

n      Hei!

n      Ce ai?

n      E greu sa accept ca sunt folosit si mintit de oamenii la care tin

n      Hm… iarasi?!!!

n      Doamne Mihai tu nu te inveti deloc minte

n      Pai cam tot timpul…

n      Si nimic nu se schimba pana nu pleaca

n      Da-i domnule afara si ai terminat toata tarasenia! Ii dai afara din cercul tau intim si nu te mai consumi pentru nimeni si nimic! Ce doamne iarta-ma poate sa fie atat de complicat?!

n      Nu pot si din cauza asta ma nevoie sa stiu ca pot sa imi schimb viata

n      Ca nu toti sunt la fel

n      Pai iubitule nu toti sunt la fel cum spui tu

n      Dar am nevoie de prieteni

n      Sunt langa tine

n      Ok .

n      Asta ma ajuta sa stii continua el privind-o adanc

n      Iubito nu vreau sa crezi ca ma folosesc, nu doamne fereste nu fac asta . Adica nu ma folosesc de tine in niciun chip, dar vreau altfel de oameni in jurul meu

n      Atat

n      Dar mai ai iubitul meu ma ai

n      Multumesc

n      Doamne Mihai. Parca esti ultimul imparat spuse ea chicotind usor. Ma duc sa spal geamurile. Se apleca usor si il saruta delicat ii prinse fata in palme il privi cu delicatete fara seaman si pleca rontaind o melodie necunoscuta .

Mihai merse din nou la geamul aproape curat dincolo de care iarna isi asternea mantia ei cadaverica peste intreg orizontul. Deja era seara…

                                                            ***

            ( Intodeauna este parca prea devreme sa renunti. Dar o faci prada viselor ce iti rapun imaginatia in fiecare rasarit de dimineata. O faci consensual cu alte forme de manifestare a crezului tau personal ca toate acestea vor sa te reprezinte la modul intreg ideal. Si culmea este ca de fiecare data cand crezul tau devine sigur si aproape se intrevede intr-o realitate absolut tangibila, se naruie intreg intregul intr-o clipa de constientizare a faptului ca nu esti decat doar un simplu om. Si zgarietura aceea superficiala devine treptat o rana deschisa care iti sangereaza toata forma ratiunii care te mai definea in sensul propus de tine insuti. Iar albul ce te impresoara de pretutindeni se desfasoara din ce in ce mai impur sub amprenta unui soare cu colti, care desi nu strapunge amprenta ghetii, ii impune totusi un grad de cenusiu umilitor ce ti se lipeste involuntar de incaltaminte. Aproape dezgustator. Si tot restul nu mai fiinteaza ca si intreg ci redevine o masa informa de gesturi, de mecanisme de verbe potrivite la timpuri nepotrivite, de conjugari artificiale a unor cuvinte care nu isi gasesc statornicia in niciun dictionar de neologisme. Nimic nu este destul de normal pentru un inceput anormal. Avem gust de realitate, de irealitate, de virtual si totusi totul este tangibil intr-un univers intrinsec, un univers unic, marginit de parametrii mintilor noastre combinate sa redevina o singura entitate autentica. Asa este de frumos afara cu toata patura asta alba care te indeamna la sublime la visare…si totusi este atat de halucinant cand ochiul nu intalneste nimic altceva decat purul.  Si prea purul in exces te innebuneste, iti perturba intelegerea sensului celorlalte manifestari ale intregului cu care te-ai obisnuit. Cand spatialitatea ti se denatureaza intr-o curba foarte periculoasa inseamna ca te-ai prabusit in extremele care te-au infricosat toata existenta. Odata cazut numai ai cale de intoarcere. Te prabusesti tot mai mult, cu fiecare inspiratie, tot mai adanc, in haul deloc diafan….)

n      Am observat ca esti absent in multe chestiuni dar nu si in ideea ta mancu-te mama…

n      Multe chestiuni nu sunt in arealul meu de interes

n      Drept urmare nu le acord nicio atentie( spuse Mihai mangaindu-si pierdut in visare barbia…privea fara tinta universul alb ce se revarsa in ochii lui prin fereastra de la etajul doi)

n      Puiul meu normal ca ai altele, altfel,  nu ai fi ceea ce esti si cum esti…(Mihaela il cuprinse in brate iar buclele ei blonde i se revarsasera pe piept ca intr-o incununare de liniste)

n      Dragul meu stiai ca…cum sa iti spun eu tie…hmmm, hai sa o luam altfel! Cunoasterea este o satisfactie… depinde de tine cum doresti ca ea sa fie, financiara sau sufleteasca si cei care o vor cu adevarat nu se gandesc din punct de vedere financiar( Mihaela se ridica de pe scaunul din fata lui si prinse a umbla cu pasi mici centrati sa nu depaseasca dimensiunile minione ale incaperii  tinandu-si mainile impreunate la piept si vorbind incet, masurat)

n      Financiarul ca si fapt nu reprezinta exact modelul mai inainte definit in fata ta ci este mai mult o forma care vrea sa explice aspectele marunte de care toti ceilalti se ingrijesc sa le asigure prosperitatea…insa asta nu aduce fericirea si nici nu o intretine asa cum se tot vehiculeaza. Pur si simplu reprezinta un parametru in existenta umana, un soi de circumcizie fortata a esentei universului, deoarece ne place sa ne complacem in existenta trocului. Insa nimeni nu intelege ca nu poti cumpara ratiune cu bani intelegi copil?

n      Da incerc sa inteleg…(Mihai isi cuprinse fata in palme inchizand ochii)

n      Poate exact asta incerc sa ofer eu insumi lumii Miha. Financiarul este pentru mine de la nastere chiar un aspect irelevant…eu merg in sus…dar am alte valente pe care le urmaresc in viata mea(se intoarse spre ea privind-o in ochi cu intensitate)

(Mihaela se apropie de el cu aceeasi pasi marunti, ingenunchie in fata lui si ii prinse mainile intre ale sale sarutandu-i cu caldura fruntea)

n      Intotdeauna am stiut cine esti cu adevarat chiar daca tu ai plutit pe alte intelesuri dragul meu drag

n      Am stiu sa apreciez distanta cu care navigai pe oceanele agitate ale propriului tau Eu interior…si de fiecare data cand te speriai de propria ta deriva impusa lumina mea te calauzea sa ajungi in bratele mele de dincolo de marile neumblate(il stranse in brate avand capul sau lasat pe umarul ei)

ACTUL II

(Mihai afla duritatea vietii prin prisma discutiei cu fratele sau aflat la mare departare, de cuvinte, de imagini, intr-un loc prea stancos spre a putea fi enuntat nici macar in ecouri de versuri)

n      Dar cum de nu ti-au gasit ceva de lucru?(intreba pe un ton cvasi-obtuz Mircea)

n      Dar de ce spui ca ei ar trebui sa faca asta pentru mine? Am atins si eu o varsta sa pot face singur asta nu crezi?

n      Oricum te ajuta ei nu ca pe mine( Mircea adopta fata lui vesnic dispretuitoare)

n      Nu ai inteles niciodata ca tu cand ai gemut dupa lumina ai primit lumina?

n      Am cerut un imens nimic de cuvinte si am primit nimic! Asta sunt eu! Tu ai fost mereu geana de lumina din intuneric! Eu am fost restul din marginea farasului…vrei nu vrei sa crezi aceasta este realitatea!!!!!!

           

           

SCRISOARE DE BUN RAMAS

Si iata-ne iubirea mea la sfarsit necontrolat de cuvinte. Iata-ne ingenunchiati in fata cuvantului celui de inceput. Salut, eu sunt Acela. Salut eu sunt Aceea. Dupa un atat de vast camp nesfarsit de cuvinte, de iubire exprimata printre litere insiruite una dupa cealalta, am ajuns impreuna la prima incercare a celei din dintai iubiri virtuale din aceste timpuri deloc constante in simtiri.

            Ne-am vanturat printre promisiuni desarte care in exprimarea lor autentica erau parfumate cu adevar desi dincolo de noi nu a fost intotdeauna intelegerea bunului simt al realitatii. Nu aveam nevoie sa palpam realitatea deoarece pentru noi amandoi iubirea mea realitatea insasi era prea obtuza. Cand cercului nostru prinse a-i creste colturi,ne trageam cat mai aproape unul de celalalt pentru a ne ferii de raceala atingerii lor. Dar in cercul acela stramt eram doar noi doi si nimic numai conta extraordinar de mult deoarece insasi ideea contopirii comparea ca fiind indescripibila unica de neatins. Si totusi, incomensurabil timpul isi strangea bucla sa finita in jurul cercului nostru perfect cu fiecare inspirare de clipa mai aproape de corpurile noastre unite intr-u fiinta. Perfectiunea rotindu-se la infinit cu influentele unui titirez imperfect incepea sa isi intrevada adevarata destinatie care urmarea consistenta zeilor nu a oamenilor prea perfecti pentru a deveni treptat imperfecti, impuri si lipsiti de esenta inceputului primordial.

            Iubita mea consistenta noastra se pierde in adancuri de prea multe soapte. Nu ne mai deosebim unul de altul si am incetat treptat sa ne privim in ochi. Ne despart prea multe oceane de neintelegere a unui unic cuvant. Nu observi ingerul meu ca abia ne mai atingem in inconsistenta ? Nu reusesti sa mai zaresti deloc printre lacrimile de apa ce condenseaza pripit fiecare actiune a intregului pe care ai vrea atat de mult sa il exprimi ca fiind general valabil si mult prea autentic pentru tot restul superficial care te depaseste pe zi ce trece tot mai insistent. Iti stapanesti plansul in gat desi nu exista lacrimi care sa exprime un asa non sens. Stii, uneori eu insumi te imbratisez strans fara a-mi ridica bratele deloc. O fac in speranta intelegerii ca absurdul dintr-o ora necunoscuta se vrea a fi inteles in nuantele sale celeste. Insa cercul nostru ingerul meu, cercul nostru perfect s-a spart in bucati de unghiuri si fiecare imagine a chipului tau angelin se distorsioneaza in dimensiuni greu de atins. Ingere nu pot sa cred  ca nu o sa mai vorbesc in tacere de crepuscul cu tine. Insa eu am sa continui sa iti vorbesc intr-un gigantic monolog. Da, nu va mai fi ceea ce a fost, insa vezi tu angelin chip, trebuie sa fie macar asa altfel totul se prabuseste in nimic si da asta chiar doare.

            Asadar iata-ne iubirea mea la sfarsit controlat de cuvinte. Iata-ne ingenunchiati in fata ultimului cuvant de inceput.

            Adio, caci eu am fost Acela….

            Adio, caci tu ai fost   Aceea…  

CRISALIDE

ce culoare are sufletul iubitei mele

inchis in crisalida pala

cu care si-a invelit frumosul chip

de ceara?

MUCEGAI

sunt vant din frageda furtuna

geamat de lumina nestiut

pe cand cerul sub clar de luna

are parfum de mucegait

CEL DINTAI NASCUT

sunt cel dintai nascut

conceput in pantecul tau iubito,

astept amurgul

cu parfumul sau portocaliu

COLTURI

Colţuri

         şoaptele-ţi înclină în balanţă,

         grai din timp uitat în colţuri,

         freamăt gol pictat în aripi

         de venin

         şi din când în când, la ceas de taină,

         glasuri caste se preumblă

         tremurând…

         

SCURT POPAS

Scurt Popas

   gustă din aproapele-ţi prea bun,

   oaspete de noapte albă

   ce se-nclină pe un drum

   rând pe rând,

   sfâşiat în şoaptă!

   şi din când în când freamătă

   întrebarea celui ce a smuls din şoapte

   ţipăt de lumină drept răspuns

   drumului din drum străpuns

   de miile de paşi cerniţi prin noapte

   fără glas…

   dar, iată!

   calea-ţi pâlpâie plăpând în pleoape

   de taină

   scurt popas…

APROAPE ZBURAND

intr-un ciclu infinit de cicluri ma rasfrang tacit si pretind sa faci si tu asta

rand pe rand cu graba masurata a fiecarui minut care isi gusta aceleasi secunde

brute

te oblig  sa zbori cu aripi smulse in gerul neiertator de cuvinte fade

ce-ti complica existenta necunoscuta

taci….taci si te inclini ca un sclav in fata neputiintei, sorbind cu nesat  restul de ospat

gesticuland impleticit caine, ce umilit ai ajuns

iti porti in frunte cu triumf stigmatul de ratare-a insusi sensului de a fi

pagan vagabond cersesti clipa de paine cu ochi sticlosi la lume de parca intregul ce se

rasfira nestingherit inaintea-ti i-ar pasa de un caine mort….

intregul din intreg se cerne orb de sine-uitarea

si iarasi timpul isi scurge nestingherit aceeasi ora

timpi morti precedand secunda

in gandul aproape viu

sa isi mai aduca-aminte fiinta ce a fost

INSIRARE

ma lafai in amorul propriu respirandu-ti toata certitudinea vietii de apoi

doar tu te zbati incatusata in ratiunea-ti oarba iubito

tu esti cea care vrea sa deguste intregul pe bucati

respirand printre randuri putin cate putin

sa nu tulbure cumva proaspatul ecou

ce se scurge curios inspre incaruntitele-ti stresini….

CULORI

CULORI

Respir prin prisma imaginaţiei unui cuvânt

încolţit într-un colţ de pagină

necunoscută,

atingi cu patimă naşterea fiecărei şoapte

a zâmbetului meu din şevalet

ca şi cum culorile gustă perfecţiunea pânzei…

MUGURI

muguri

muguri cresc în părul tău,

secunda albă geme,

fiori ieşiţi în cete ne-mbracă-n haine demne…

se apropie, iubito, cerul să ne stingă-n inimi

secunde de atingeri şi fragede clipiri.

şoapte născute-n tunet de ape

se revarsă-n pleoapa ta stângă imitând cocorii

şi, secundă de secundă, sorţii

îmi surâd necopţii în surdină.

SACRUL SI PROFANUL

SACRUL ŞI PROFANUL

Cuvintele ce ne sunt aruncate la modul absolut nesimţit ar vrea să spună multe, dar timpul, în imensa lui textură, nu le lasă. Însă, având răspândaci dibaci în ale oratoriei postdecembriste cu moştenire real stalinistă, cuvintele îşi fac simţită prezenţa dincolo de raţiunile noastre asemeni unor unghii încarnate în carnea tăbăcită de prostie a românului de rând.

            În fond, să nu uităm aspectele esenţiale ale românismului postdecembrist. Analfabetismul s-a înrădăcinat cu „ajutor” în intelectualul de tip nou în ideea unui control cvasiabsolut al maselor. Nonsensul şi-a găsit abia acum raţiunea de a exista. Comunismul, nereuşind să distrugă dizidenţa, democraţia cu parfum de securitate a prins aripi într-un ambient perfect. Românaşul de rând dorea să respire liber la fel cum o vacă îşi permite să se balige cu nonşalanţă  în mijlocul oricărei şosele judeţene. Astfel, românaşul de rând a primit ceea ce îşi dorea atât de mult… a primit dreptul la dezinterie verbală cu valenţe de zero la pătrat, a primit dreptul de a crede că poate face ce doreşte atâta timp cât are drept de vot, a primit dreptul să stea umil în patru labe, a primit dreptul să se autobatjocorească.

            Interesant este însă faptul că natura cuvântului „drept” are altă conotaţie pentru bietul român. Cum spune românul asezonat ca imbecil de democraţia atât de larg dăruită lui, acestui biet individ ce a stat 40 de ani într-o cuşcă acoperită de propria lui indiferenţă: Apoi dacă acum ne este greu, lăsăm că trece până la urmă şi ne va fi mai bine.

            Domnilor, această propoziţie musteşte de infantilism. Ne este greu, dar până la urmă ne va fi mai bine… De unde, domnule, atâta bine când nonsensul este tangibil la fiecare pas?! De unde atâta pustiu de bine când în România intelectualii ies pe bandă rulantă din universităţi răsărite din foste agenţii de voiaj?! Îşi doreşte inconştientul ăsta de român să trăiască bine în contextul în care arată atât de bine încât parcă ar fi viu?! Haideti, să fim serioşi măcar o dată la 20 de ani dacă altfel nu mai este posibil, ce spuneţi?! Incompetenţa românească a ajuns la apogeu. Cred că ar cam fi cazul să ne trezim la o realitate general valabilă deoarece treptat, treptat ne mor valorile şi odată cu ei însăşi entitatea noastră naţională se duce în neant. Ajungem la cheremul unui matelot cu antecedente de beţiv să ne impună cultură, să ne extermineze şcoala, să ne scuipe sănătatea, să ne înfiereze dreptul la liberul arbitru utilizând ţâţismele lui de intelectual corigent la limba română. Oameni buni: Ajunge!     

                Ajunge să mai îndurăm umilinţa din partea unor UTC-işti detestaţi atât de acerb în vremea tinereţii lor, care acum au posibilitatea de a se răsfrânge cu duritate nonimaginativă asupra noastră. Ne-am săturat de cocalari, cum ne-am săturat de coşmarul fiecărei zile care nu mai ştii ce îţi aduce. Ne-am săturat să fim scuipaţi în faţă de fiecare analfabet căruia statul îi conferă dreptul de a fura liber cot la cot cu el. Ne-am săturat să fim un popor de robi în propria noastra ţară. Măcar acum - după 20 de ani de absurditate - abandonaţi obtuzitatea indusă de sloganul „Să trăiţi (mai) bine!”.

 Redefiniţi-vă priorităţile în loc să staţi să vă plângeţi de milă la lumina obscură generată de gunoaiele ce ne conduc!

Ne-am săturat să fim loviţi mereu cu televizorul tembel pe acorduri îngălate de guţă, salam şi alte mezeluri. Sunt scârbit de cei 20 de ani în care „ilici” şi cei din pasul 2 au furat inclusiv capacele de la toaletele publice. Mi-e groază la gândul că în 5 ani România va fi un mare coş de gunoi în care Vestul îşi va turna deşertăciunea. Domnilor! România este deja, prin grija voastră, un mare coş de gunoi !

Celor ce conduc pentru buzunarul lor, le pun întrebarea: Când nu va mai fi nimic de furat, ce veţi face? Când tot ce va rămâne va fi un vast deşert, ce ne veţi mai lua?

Aţi topit totul ca nişte lăcuste flămânde şi acum vreţi să ne luaţi aerul din plămâni. Se întoarce Seniorul în pământ de durere şi ruşine că toată suferinţa lui de 17 ani prin lagărele comuniste aţi aruncat-o la gunoi!

Tot sângele scurs, toată suferinţa unor oameni ce au crezut în ţara asta pentru nimic! Pentru ce?! „Ilici”, ai mâinile pline de sânge şi dormi bine, nu?! Nu te bântuie nici o victimă a mineriadei?! Nimic?! Nici un chip de copil ce nu pricepe de ce tati a murit acolo?

Dar morţii de la Timişoara? Unde sunt vinovaţii, „ilici”? Dorm bine mersi cu burta plină. Sunt afacerişti, miliardari, patroni de club.

Te întreb, vă întreb pe voi, aceia care au murit în munţi, la Sighet, Gherla, Poarta Albă, Capul Midia, oamenii ăia cu dinţii smulşi, îngropaţi în marginea canalului Dunăre-Marea Neagră, oamenii ăia nu vă bântuie nopţile?! Se pare că nu. Se pare că de 20 de ani luăm uitarea în braţe şi plecăm capul la fiecare miros fetid de canal şi mergem înainte. Suntem într-o hazna mare de tot, miroase dar ne place mirosul, îl aşteptăm, ne delectăm cu el în speranţa că poate ceva se va schimba. Ce să se schimbe?! Suntem ca nişte morţi programaţi să salutăm mortul de la timonă. Un mare Titanic ce se scufundă cu un cârmaci ce are apa până la genunchi. Trimitem în parlamentul european specii noi apărute în ceaţa postdecembristă: „vadim”, „gigi”, „eba”. Trei personaje care arată Europei unite  nebunia, cretinismul şi piţipoanca de Dâmboviţa. Trei, Doamne, şi toţi trei!.

Domnilor! Pe vremea abuziv împuşcatului, şcoala românească scotea genii pe bandă rulantă. Aţi reuşit să schimbaţi sensul, polaritatea! Acum şcoala scoate cretini pe bandă! Vă întrebaţi de ce?! Ascultaţi-l pe primul elev al ţării! Vă va lămuri el cum se ajunge barosan cu 5 clase.

DESPRE ESENTE

Idealul într-o lume cu ample valenţe intelectuale nu mai gustă raţionalul decât prin prisma materialului. Că este sau nu o teorie general valabilă, că este sau nu un fapt care se doreşte a fi concret, nimeni nu poate preciza cu siguranţă. Întotdeauna totul se revarsă dincolo de imaginativ şi nu corespunde niciunei realităţi.

            Infinit dincolo de aparenţe ne regăsim fiecare dintre noi  între aceste aspecte. În fond, anormal ar fi să nu ne regăsim. Pentru că atunci am fi ideali, iar idealul este o utopică revărsare. Nimic nu se conturează în real, ci în ireal pentru că e mai bine să guşti înainte irealul ca şi încercare de definire a formei. Formele sunt esenţele palpabilului şi nu e vorba aici despre vizual ca definiţie. Palpabilul poate defini fiecare caracter, de exemplu, ca şi o atingere. Cuvintele îşi ating scopul dacă sunt corect expuse într-o frază. Nonsensul ca definiţie teoretică a non-formei presupune suprapunerea a două planuri existenţiale: forma ca şi definire a palpabilului şi non-forma ca şi definire a irealului general valabil.

            Dar şi non-forma are valenţele ei care se întrepătrund într-un logic ideal. Există acele frontiere ale realităţii pe care nu este întotdeauna înţelept să le treci. Non-forma însă, depăşeşte sfera realului deoarece este însăşi transpunerea acestuia, asemeni unui negativ dintr-un context cineatic. Non-forma este un algoritm matematic. Forma este un paradis alternativ. Aflate în congruenţă, ele se lovesc cap în cap, forţându-şi exteriorizarea colţurilor în ţipete de lumină. Nealiniate, sunt sisteme perfect logice. Imaginează-ţi o matrice distorsionată nu în ecuaţii matematice, ci în grupuri de cuvinte fără cap sau coadă!

            Alandala şi totuşi într-o ordine care gustă perfecţiunea. Dezordine aranjată sau haos controlat. Tocmai acest amalgam mă defineşte pe mine. Sunt o non-formă care atinge în fiecare clipă forma, dând naştere versului perfect. Nu pot crea fără să îmbin cele două caractere. Mă simt nepuntincios când cele două cadre se privează între ele de întâietate în mintea mea uneori cvasiobtuză. Nu mai pot respira cuvinte. Scuip doar fraze încâlcite ca şi acestea ce ţi-au exprimat ritmul rătăcit al firii mele. Sună a fantasmagorie demnă de un spital psihiatric. Arde cu flăcări violet, ai spune, ca într-un atac energetic atât de snob în esenţa lui încât rişti să te întristezi pe viaţă.

            Dar de ce sa îţi scriu cu economie de cuvinte? Aşa ai întelege de la bun început exact ceea ce nu doresc să îţi exprim. Ai înţelege pe dos simptomele ce vor să definească un început de nebunie, ca pe o conştientizare a propriei tale realităţi. Sau stai şi te întrebi ce dracu vrea să spuna ăsta aici? Chiar trebuie sa folosească sute de mii de caractere doar pentru amărâta aia de propoziţie….

            A fost odată….

            Aşadar a fost odată ca niciodată o literă. Şi litera aceasta era lipsită de învelişul înţelegerii. Era simplă, goală, fadă. Era prima din neamul ei. Era suma tuturor lucrurilor, începutul şi sfârşitul. Dar litera aceasta gusta singurătatea în însăşi esenţa ei. Fiind unica existenţă într-o lume primordială, neîncepută de nimeni, nu avea cui să comunice absenţele. Nu găsea sub nicio formă alternativa verbală. Şi tăcerea devenise deja un parfum fin. Plutind într-o supă primordială, nu zărea prea multe în ipostaza în care se afla, aşa că începuse, la un moment dat, să ţopăie, să sară.

            Şi asta a fost ziua întâi.

            Era dimineaţa devreme. Sau cel puţin aşa arătau perspectivele micuţei litere. Toate zilele păreau să fie la fel, însă chiar erau la fel deoarece zilele nu se inventaseră încă. Nici percepţia de timp nu exista decât în sufletul absent al literei. Precoce, litera a dedus că trebuie să facă ceva. Drept urmare, s-a învelit în ceva ce păreau a fi simţiri ale firii sale, simţiri care îi confereau senzaţii nemaîntâlnite până atunci.

            Şi asta a fost ziua a doua.

Era dimineaţa devreme. Sau cel putin aşa arătau perspectivele micuţei litere. Simţirile deja bulversau micuţa literă atât de intens încât o străfulgerare o izbi cu şoapta unui tunet în surdină. Gândea!

Şi a fost ziua a treia.

            Era devreme, dar nu exista certitudinea dimineţii, nici măcar a zilei. Părea a fi mohorât, iar litera, după ce a privit câteva clipe existenţialul incert care o înconjura, îşi spuse cu un zgomot de apă: „Ce intunecat este afară!”. Timpul începea să se definească.

            Şi a fost ziua a patra.

            Timpul se clarifica încet, încet. Afară deja părea a se însera. Micuţa literă prinse a ţopăi de fericire. Inducţie matematică, cum spunea cineva acum căteva clipe?! Iritante voci care se suprapuneau într-o nihilistă ciorovăială între ţâţe?! Să fim serioşi cu privire la gesticulaţiile care se vor acceptate ca şi alocuţiune inteligentă! Nu există nimic cerebral într-o discuţie via 18 ani. Şi?! Care e problema?! Sunt o literă misogină!

            Nu a fost nicio zi…timpul se scurge în continuare.

            Şi nu a fost nicio zi din nicio noapte. Liniştea se aşterne concret.

            Şi iată: se face simţită a cincea înfăţişare.

            Ingălată în tot soiul de ţâţisme deoarece micuţa literă găsi mai la îndemână prostia absolut inegalabilă cocoţată exact în vârful unei aşa-zise ierarhii cu parfum de crâşmă. Exact acolo în înălţimi de neîntelegere găsi că este parcă mai bine decât să desăvârşească prin muncă fiecare aspect din înţelesul oricărei zile.

            Şi iată: a fost ziua a cincea, cea mai nesocotită dintre toate.

            O lumină obtuză, înghesuită în neputinţa unei ore absurde trăgea de brăcinari inexistenţi încă o nouă fiinţare de clipe nemărginite. În primordial clipele erau nemărginite, astăzi infuzia de legi umane au definit fiecare clipă în parte, nepermiţând o retrăire a acestora. Poate şi de aici definiţia că fiecare clipă are gradul său de unicitate. Şi poate tocmai din cauza acestei tărăşenii aceasta a fost ziua a saşea.

           

Apoi iată, într-un final, a venit rândul literei să se odihnească după inegalabila muncă de titan orb şi surd şi a încerca să guste roadele unui efort infernal. Şi a prins să doarmă cu o dorinţă necontrolată. Şi după canoanele noastre asta ar fi fost ziua a şaptea: de odihnă. Literele, ca şi oamenii, au dorinţa incontestabilă de a se odihni. Primele pe aşternut de hârtie, umanoizii pe aşternut de lehamite. În fond, somnambulismul ăsta umanoid este primordial. Bine, bine, este primordial aici pe aceste meleaguri ce mustesc a melancolie. Din prima zi de creaţie, unii au dormit, spre deosebire de alţii care au pus osul lăsând odihna pe umerii literelor. Odihna în exces, mârlănismul în tandem cu el aduce cu sine definiţia de minte absolut hodinită. Dar atenţie să nu confundăm briciul nemţesc cu măciuca românească, de acord? Una e învelişul gros, alta e miezul zemos… să fim serioşi! Rezumând sentimentalismele dincolo de învelişul lor ne conferă oportunitatea de a observa întregul subansamblu de suferinţe care conduce spre înţelesul general valabil că nu există nimic general valabil şi întreaga formă doreşte să se facă percepută, precum un aspect de alambicare odioasă.

            Când ai mintea absolut odihnită, efectiv poţi ajunge în extremis de acţiuni. De exemplu, să priveşti ca un viţel la poarta nouă. Privitul a devenit în România o adevărată artă. Păi de ce? Păi răspunsul este relativ simplu. Cum să nu priveşti cu delicateţe cum lucrezi ca un catâr pentru a primi o remuneraţie în moneda Bostwanei, celebrul stat african în care rata de viaţă e puţin mai scăzută decât la noi?! Dar cum suntem conduşi de aleşi întelepţi, ne îndreptăm spre rata lor deoarece noi întotdeauna am admirat ţările calde. Am sentimentul că adorăm să fim proşti ca nopţile din Sahara. La temperaturi scăzute nici hoitul, nici prostul nu se alterează. Din păcate nu reuşeşte nicicum să guste existenţa din prisma raţionalului pentru că nu este setat spre astfel de acţiuni notate ca fiind pe cale de dispariţie. Aşadar, voi ăia, raţionalilor mai iniţiaţi acţiuni în măsuţe - că nu putem vorbi aici de masă - să ne salvăm specia! Ne îngroapă toţi proştii! Construim monumente de prostie, investim în non-valori şi creăm vedete. Toate astea dintr-un lut impur dezgropat de lângă o fostă hazna. Doamne salvează ciutele rătăcite între boi!!!!!

            Nu mă puteţi contesta pentru vorbele mele. În fond sunt o simplă literă. Nu intru sub incidenţa legilor acestei ţări africane şi a niciunei alte ţări. Sunt pur şi simplu de neatins. Sunt o literă fericită pentru că exist. Însă prefer doar să exist decât să gândesc printre atâţia tâmpiţi. Exist pentru acel condei capabil să mă pună în adevărata mea valoare. Exist asemeni Speranţei, prea vârstnica mea dulce prietenă, până când s-o găsi acel ales capabil să mă scoată din letargia cărţilor scrise de toţi poeţii născuţi peste noapte. M-am săturat să mai acopăr toate crăpăturile budelor de ţară. Eu sunt o literă nobilă deoarece cu generaţii de clipe în urmă am servit ca instrument marilor elite intrate în universalitate şi în colţul de valori al umanităţii. Doamne, de ce ai dat viaţă egalităţii într-o lume inegală, de ce ai dat liberul arbitru bestiilor cu două picioare, când însăşi fiarele naturii dau lecţii veritabile de viaţă celor care ar trebui să decidă urmând principiul raţiunii?! De ce, Doamne, ne-ai pedepsit atât de crunt?! Sunt prea multe litere încrucişate pe un singur rând, Doamne, iar hârtia a devenit un lux. De ce Doamne?! Lămureşte-mi întrebările astea, nu mă lăsa în surzenia urletelor mele!  Sunt doar o literă. O constantă  într-o ecuaţie dintr-o fizică cuantică demodată. Mi-am degradat existenţa într-o oră absurdă, absorbind tot binele ce a mai rămas în jurul meu pentru a mai trăi câteva secunde din anii fiecăruia dintre voi.

            Poate cândva, undeva, se va naşte adevăratul poet care să mă încondeieze la adevărata mea valoare, zâmbind cu acea naivitate cristalină o ochilor care nu au gustat niciodată răutatea absolută.

            Până atunci, prieteni vechi, vă părăsesc în visare, în uitare de esenţe.

            Noapte Bună!