DESPRE ESENTE

Idealul într-o lume cu ample valenţe intelectuale nu mai gustă raţionalul decât prin prisma materialului. Că este sau nu o teorie general valabilă, că este sau nu un fapt care se doreşte a fi concret, nimeni nu poate preciza cu siguranţă. Întotdeauna totul se revarsă dincolo de imaginativ şi nu corespunde niciunei realităţi.

            Infinit dincolo de aparenţe ne regăsim fiecare dintre noi  între aceste aspecte. În fond, anormal ar fi să nu ne regăsim. Pentru că atunci am fi ideali, iar idealul este o utopică revărsare. Nimic nu se conturează în real, ci în ireal pentru că e mai bine să guşti înainte irealul ca şi încercare de definire a formei. Formele sunt esenţele palpabilului şi nu e vorba aici despre vizual ca definiţie. Palpabilul poate defini fiecare caracter, de exemplu, ca şi o atingere. Cuvintele îşi ating scopul dacă sunt corect expuse într-o frază. Nonsensul ca definiţie teoretică a non-formei presupune suprapunerea a două planuri existenţiale: forma ca şi definire a palpabilului şi non-forma ca şi definire a irealului general valabil.

            Dar şi non-forma are valenţele ei care se întrepătrund într-un logic ideal. Există acele frontiere ale realităţii pe care nu este întotdeauna înţelept să le treci. Non-forma însă, depăşeşte sfera realului deoarece este însăşi transpunerea acestuia, asemeni unui negativ dintr-un context cineatic. Non-forma este un algoritm matematic. Forma este un paradis alternativ. Aflate în congruenţă, ele se lovesc cap în cap, forţându-şi exteriorizarea colţurilor în ţipete de lumină. Nealiniate, sunt sisteme perfect logice. Imaginează-ţi o matrice distorsionată nu în ecuaţii matematice, ci în grupuri de cuvinte fără cap sau coadă!

            Alandala şi totuşi într-o ordine care gustă perfecţiunea. Dezordine aranjată sau haos controlat. Tocmai acest amalgam mă defineşte pe mine. Sunt o non-formă care atinge în fiecare clipă forma, dând naştere versului perfect. Nu pot crea fără să îmbin cele două caractere. Mă simt nepuntincios când cele două cadre se privează între ele de întâietate în mintea mea uneori cvasiobtuză. Nu mai pot respira cuvinte. Scuip doar fraze încâlcite ca şi acestea ce ţi-au exprimat ritmul rătăcit al firii mele. Sună a fantasmagorie demnă de un spital psihiatric. Arde cu flăcări violet, ai spune, ca într-un atac energetic atât de snob în esenţa lui încât rişti să te întristezi pe viaţă.

            Dar de ce sa îţi scriu cu economie de cuvinte? Aşa ai întelege de la bun început exact ceea ce nu doresc să îţi exprim. Ai înţelege pe dos simptomele ce vor să definească un început de nebunie, ca pe o conştientizare a propriei tale realităţi. Sau stai şi te întrebi ce dracu vrea să spuna ăsta aici? Chiar trebuie sa folosească sute de mii de caractere doar pentru amărâta aia de propoziţie….

            A fost odată….

            Aşadar a fost odată ca niciodată o literă. Şi litera aceasta era lipsită de învelişul înţelegerii. Era simplă, goală, fadă. Era prima din neamul ei. Era suma tuturor lucrurilor, începutul şi sfârşitul. Dar litera aceasta gusta singurătatea în însăşi esenţa ei. Fiind unica existenţă într-o lume primordială, neîncepută de nimeni, nu avea cui să comunice absenţele. Nu găsea sub nicio formă alternativa verbală. Şi tăcerea devenise deja un parfum fin. Plutind într-o supă primordială, nu zărea prea multe în ipostaza în care se afla, aşa că începuse, la un moment dat, să ţopăie, să sară.

            Şi asta a fost ziua întâi.

            Era dimineaţa devreme. Sau cel puţin aşa arătau perspectivele micuţei litere. Toate zilele păreau să fie la fel, însă chiar erau la fel deoarece zilele nu se inventaseră încă. Nici percepţia de timp nu exista decât în sufletul absent al literei. Precoce, litera a dedus că trebuie să facă ceva. Drept urmare, s-a învelit în ceva ce păreau a fi simţiri ale firii sale, simţiri care îi confereau senzaţii nemaîntâlnite până atunci.

            Şi asta a fost ziua a doua.

Era dimineaţa devreme. Sau cel putin aşa arătau perspectivele micuţei litere. Simţirile deja bulversau micuţa literă atât de intens încât o străfulgerare o izbi cu şoapta unui tunet în surdină. Gândea!

Şi a fost ziua a treia.

            Era devreme, dar nu exista certitudinea dimineţii, nici măcar a zilei. Părea a fi mohorât, iar litera, după ce a privit câteva clipe existenţialul incert care o înconjura, îşi spuse cu un zgomot de apă: „Ce intunecat este afară!”. Timpul începea să se definească.

            Şi a fost ziua a patra.

            Timpul se clarifica încet, încet. Afară deja părea a se însera. Micuţa literă prinse a ţopăi de fericire. Inducţie matematică, cum spunea cineva acum căteva clipe?! Iritante voci care se suprapuneau într-o nihilistă ciorovăială între ţâţe?! Să fim serioşi cu privire la gesticulaţiile care se vor acceptate ca şi alocuţiune inteligentă! Nu există nimic cerebral într-o discuţie via 18 ani. Şi?! Care e problema?! Sunt o literă misogină!

            Nu a fost nicio zi…timpul se scurge în continuare.

            Şi nu a fost nicio zi din nicio noapte. Liniştea se aşterne concret.

            Şi iată: se face simţită a cincea înfăţişare.

            Ingălată în tot soiul de ţâţisme deoarece micuţa literă găsi mai la îndemână prostia absolut inegalabilă cocoţată exact în vârful unei aşa-zise ierarhii cu parfum de crâşmă. Exact acolo în înălţimi de neîntelegere găsi că este parcă mai bine decât să desăvârşească prin muncă fiecare aspect din înţelesul oricărei zile.

            Şi iată: a fost ziua a cincea, cea mai nesocotită dintre toate.

            O lumină obtuză, înghesuită în neputinţa unei ore absurde trăgea de brăcinari inexistenţi încă o nouă fiinţare de clipe nemărginite. În primordial clipele erau nemărginite, astăzi infuzia de legi umane au definit fiecare clipă în parte, nepermiţând o retrăire a acestora. Poate şi de aici definiţia că fiecare clipă are gradul său de unicitate. Şi poate tocmai din cauza acestei tărăşenii aceasta a fost ziua a saşea.

           

Apoi iată, într-un final, a venit rândul literei să se odihnească după inegalabila muncă de titan orb şi surd şi a încerca să guste roadele unui efort infernal. Şi a prins să doarmă cu o dorinţă necontrolată. Şi după canoanele noastre asta ar fi fost ziua a şaptea: de odihnă. Literele, ca şi oamenii, au dorinţa incontestabilă de a se odihni. Primele pe aşternut de hârtie, umanoizii pe aşternut de lehamite. În fond, somnambulismul ăsta umanoid este primordial. Bine, bine, este primordial aici pe aceste meleaguri ce mustesc a melancolie. Din prima zi de creaţie, unii au dormit, spre deosebire de alţii care au pus osul lăsând odihna pe umerii literelor. Odihna în exces, mârlănismul în tandem cu el aduce cu sine definiţia de minte absolut hodinită. Dar atenţie să nu confundăm briciul nemţesc cu măciuca românească, de acord? Una e învelişul gros, alta e miezul zemos… să fim serioşi! Rezumând sentimentalismele dincolo de învelişul lor ne conferă oportunitatea de a observa întregul subansamblu de suferinţe care conduce spre înţelesul general valabil că nu există nimic general valabil şi întreaga formă doreşte să se facă percepută, precum un aspect de alambicare odioasă.

            Când ai mintea absolut odihnită, efectiv poţi ajunge în extremis de acţiuni. De exemplu, să priveşti ca un viţel la poarta nouă. Privitul a devenit în România o adevărată artă. Păi de ce? Păi răspunsul este relativ simplu. Cum să nu priveşti cu delicateţe cum lucrezi ca un catâr pentru a primi o remuneraţie în moneda Bostwanei, celebrul stat african în care rata de viaţă e puţin mai scăzută decât la noi?! Dar cum suntem conduşi de aleşi întelepţi, ne îndreptăm spre rata lor deoarece noi întotdeauna am admirat ţările calde. Am sentimentul că adorăm să fim proşti ca nopţile din Sahara. La temperaturi scăzute nici hoitul, nici prostul nu se alterează. Din păcate nu reuşeşte nicicum să guste existenţa din prisma raţionalului pentru că nu este setat spre astfel de acţiuni notate ca fiind pe cale de dispariţie. Aşadar, voi ăia, raţionalilor mai iniţiaţi acţiuni în măsuţe - că nu putem vorbi aici de masă - să ne salvăm specia! Ne îngroapă toţi proştii! Construim monumente de prostie, investim în non-valori şi creăm vedete. Toate astea dintr-un lut impur dezgropat de lângă o fostă hazna. Doamne salvează ciutele rătăcite între boi!!!!!

            Nu mă puteţi contesta pentru vorbele mele. În fond sunt o simplă literă. Nu intru sub incidenţa legilor acestei ţări africane şi a niciunei alte ţări. Sunt pur şi simplu de neatins. Sunt o literă fericită pentru că exist. Însă prefer doar să exist decât să gândesc printre atâţia tâmpiţi. Exist pentru acel condei capabil să mă pună în adevărata mea valoare. Exist asemeni Speranţei, prea vârstnica mea dulce prietenă, până când s-o găsi acel ales capabil să mă scoată din letargia cărţilor scrise de toţi poeţii născuţi peste noapte. M-am săturat să mai acopăr toate crăpăturile budelor de ţară. Eu sunt o literă nobilă deoarece cu generaţii de clipe în urmă am servit ca instrument marilor elite intrate în universalitate şi în colţul de valori al umanităţii. Doamne, de ce ai dat viaţă egalităţii într-o lume inegală, de ce ai dat liberul arbitru bestiilor cu două picioare, când însăşi fiarele naturii dau lecţii veritabile de viaţă celor care ar trebui să decidă urmând principiul raţiunii?! De ce, Doamne, ne-ai pedepsit atât de crunt?! Sunt prea multe litere încrucişate pe un singur rând, Doamne, iar hârtia a devenit un lux. De ce Doamne?! Lămureşte-mi întrebările astea, nu mă lăsa în surzenia urletelor mele!  Sunt doar o literă. O constantă  într-o ecuaţie dintr-o fizică cuantică demodată. Mi-am degradat existenţa într-o oră absurdă, absorbind tot binele ce a mai rămas în jurul meu pentru a mai trăi câteva secunde din anii fiecăruia dintre voi.

            Poate cândva, undeva, se va naşte adevăratul poet care să mă încondeieze la adevărata mea valoare, zâmbind cu acea naivitate cristalină o ochilor care nu au gustat niciodată răutatea absolută.

            Până atunci, prieteni vechi, vă părăsesc în visare, în uitare de esenţe.

            Noapte Bună!